Deși psihologii sunt percepuți ca fiind cei care trebuie să fie puternici în orice context, să rămână ancora celorlalți indiferent de gradul de epuizare, se pierde din vedere un aspect extrem de important – anume că și ei pot resimți stres intens, pot ajunge în burnout și pot traversa perioade dificile. Statutul de psiholog nu îi scutește de la toate acestea, ci din contră, uneori îi expune unor momente de epuizare mai acute decât ale celorlați, alimentate de presiunea de a fi mereu bine. Faptul că ei sunt cei care vorbesc despre stabilitate emoțională este interpretat adesea de către ceilalți ca o garanție că vor putea să se vindece pe sine.
Totuși, se pierde din vedere un lucru esențial – indiferent de profesia „îmbrăcată”, psihologii sunt înainte de toate oameni cu sentimente, vulnerabilități și cu tot ceea ce vine la pachet viața de adult, trăită în mod unic de fiecare în parte. Inclusiv cu momente în care mintea și corpul cedează presiunii cotidiene. Ceea ce duce, de multe ori, la epuizare și la o scădere a calității procesului terapeutic, burnout-ul aducând o perspectivă negativă generalizată față de sine și față de ceilalți (McCormack et al., 2018; Rupert et al., 2015). Tensiunile legate de muncă contribuie și ele la comportamente neglijente față de clienți, dar și la adoptarea unei atitudini cinice, fapt ce îngreunează procesul terapeutic (Beitel et al., 2018).
Datele recente arată că burnout-ul este o realitate frecventă în rândul psihologilor, chiar și în contexte în care există preocupare pentru echilibrul personal. Un raport al Asociației Americane de Psihologie indică faptul că, în 2024, aproximativ o treime dintre psihologi au raportat simptome de burnout, în pofida eforturilor de a îmbunătăți strategiile de self-care și balanța dintre viața profesională și cea personală. Aceste date sugerează că problema nu poate fi redusă la lipsa de auto-îngrijire, ci indică limitele intervențiilor centrate exclusiv pe individ, în absența unor cadre profesionale suficient de conținătoare.
Literatura de specialitate susține utilitatea strategiilor de self-care, dar subliniază limitele acestora. Se arată că practicile individuale de auto-îngrijire (pauze, mindfulness, limite de program) pot reduce temporar stresul, dar nu previn burnout-ul în absența unor schimbări structurale. Astfel, acestea nu pot compensa absența structurii organizaționale, iar când profesia nu oferă limite și sprijin, vocația devine mecanism de compensare – util pe termen scurt, dar distructiv pe termen lung (Turner, 2025).
Din această perspectivă, burnout-ul psihologului nu poate fi tratat exclusiv ca o problemă individuală. El devine un indicator al modului în care profesia este organizată, susținută și conținută. Atunci când sistemul se bazează pe vocație pentru a compensa lipsa de structură, costul este transferat inevitabil asupra celui care practică. Deriglazov și colaboratorii (2025) analizează intervențiile digitale (aplicații de reglare emoțională, mindfulness, monitorizare a stresului), iar rezultatele sugerează că self-care-ul ajută la reducerea impactului stresului, fără a fi însă suficient de unul singur pentru a rezolva problemele de profunzime.
Oricât ar iubi această profesie, fără echilibru și cu muncă epuizantă, psihologii sunt supuși unui număr de afecțiuni de sănătate legate de muncă, inclusiv un nivel crescut de oboseală datorată acordării compasiunii constante, dar și depresie (Hakanen & Scaufeli, 2012).
Studiile recente subliniază că burnout-ul în rândul psihologilor și al altor profesioniști din sănătatea mintală nu este explicat, în principal, de numărul de ore lucrate, ci de munca emoțională susținută. Clarke (2024) arată că reglarea emoțională constantă, empatia arătată în orice context și expunerea repetată la suferința altora sunt predictori semnificativi ai epuizării emoționale, chiar și în condiții de competență profesională ridicată.
În practică, burnout-ul psihologului e adesea tăcut, deoarece acesta îl interpretează ca eșec dacă l-ar recunoaște în fața celorlalți. Pentru că, știind mecanismele declanșatoare, ar trebui să îl poată preveni. Un instrument care îi poate salva pe psihologi este auto-compasiunea. Studiile recente arată asocieri între auto-compasiune și indicatori mai buni de funcționare psihologică în profesii de îngrijire, precum și corelații negative între auto-compasiune și burnout (Dalky et al., 2025).
Burnout-ul psihologului nu e o trădare a vocației și nici o dovadă că profesia „nu i se potrivește”. E, mai degrabă, un semnal că vocația este folosită ca substitut pentru structură, că sensul ține loc de limite, iar empatia funcționează ca sprijin (Lee et al., 2025).
Psihologul are nevoie să rămână într-un echilibru între vocație și profesie fără să fie condus într-una dintre extreme. Acest echilibru nu presupune doar mai multă grijă de sine, ci și existența unui spațiu în care să cultive ideea că a cere ajutor nu e rușinos, ci un act etic. Chiar dacă e vorba de psihologi asupra cărora se pune această presiune și se proiectează adesea așteptarea de a fi mereu bine. A recunoaște limitele, a cere sprijin și a avea grijă de sine nu sunt semne de slăbiciune profesională, ci condiții esențiale pentru o practică etică și sustenabilă.
Referințe
American Psychological Association. (2024). Practitioner pulse survey: Trends in psychology practice. https://www.apa.org/pubs/reports/practitioner/2024/practitioner-pulse-2024-full-report.pdf
Beitel, M., Oberleitner, L., Muthulingam, D., Oberleitner, D., Madden, L. M., Marcus, R., Eller, A., Bono, M. H., & Barry, D. T. (2018). Experiences of Burnout among Drug Counselors in A Large Opioid Treatment Program: A Qualitative Investigation. Substance Abuse, 39(2), 211–217. https://doi.org/10.1080/08897077.2018.1449051
Clarke, J. J., Rees, C. S., Mancini, V. O., & Breen, L. J. (2024). Emotional labor and emotional exhaustion in psychologists: Preliminary evidence for the protective role of self-compassion and psychological flexibility. Journal of Contextual Behavioral Science, 31, 100724. https://doi.org/10.1016/j.jcbs.2024.100724
Dalky, H. F., Shatnawi, B. A., Dalky, A. F., & Alkhawaldeh, A. (2025). The Relationship Between Self-Compassion, Burnout, and Job Satisfaction among Healthcare Professionals: A Cross-Sectional Study. Sage Open Nursing, 11, 23779608251400639. https://doi.org/10.1177/23779608251400639
Deriglazov, D., Halamová, J., & Kernová, L. (2025). Burnout, Compassion Fatigue, and Compassion Satisfaction Interventions via Mobile Applications: A Systematic Review and a Meta‐Analysis. Worldviews on Evidence-Based Nursing, 22(3), e70033. https://doi.org/10.1111/wvn.70033
Hakanen, J. J., Schaufeli, W. B., & Ahola, K. (2008). The Job Demands-Resources model: A three-year cross-lagged study of burnout, depression, commitment, and work engagement. Work & Stress, 22(3), 224–241. https://doi.org/10.1080/02678370802379432
Lee, M.-H., Kim, M.-C., Lee, W.-J., & Leigh An, S.-J. (2025). The Impact of Group Counseling on Academic Self-Efficacy and Motivation Among Korean University Students With Academic Warnings. Sage Open, 15(3), 21582440251356079. https://doi.org/10.1177/21582440251356079
McCormack, H. M., MacIntyre, T. E., O’Shea, D., Campbell, M. J., & Igou, E. R. (2015). Practicing What We Preach: Investigating the Role of Social Support in Sport Psychologists’ Well-Being. Frontiers in Psychology, 6. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2015.01854
Rupert, P. A., Miller, A. O., & Dorociak, K. E. (2015). Preventing burnout: What does the research tell us? Professional Psychology: Research and Practice, 46(3), 168–174. https://doi.org/10.1037/a0039297
Turner, M., & Rankine, R. (2025). Self‐care in prevention of burnout amongst counselling professionals: A systematic literature review. Counselling and Psychotherapy Research, 25(2), e12837. https://doi.org/10.1002/capr.12837