A deveni psiholog nu este un moment, ci un proces. Nu se întâmplă odată cu obținerea unei diplome, nici cu prima evaluare sau prima ședință de consiliere. Este un parcurs de construcție lentă, în care cunoașterea teoretică, exigențele profesionale și întâlnirea cu celălalt se așază treptat într-o identitate care nu este niciodată complet fixată. Pentru psihologul aflat la început de drum, această perioadă este marcată de o tensiune subtilă, dar constantă: între nevoia de rigoare științifică și dorința de a fi prezent, uman, autentic în relația cu persoana din față.

Formarea academică pune un accent firesc pe competență: teorii, modele explicative, tehnici validate, instrumente standardizate. Psihologia, ca știință, are nevoie de acest cadru solid pentru a se delimita de pseudo-cunoaștere și de intervenții arbitrare. Totuși, numeroși autori au atras atenția asupra faptului că expertiza tehnică, deși necesară, nu este suficientă pentru a defini eficiența profesională a psihologului. Relația terapeutică, alianța, calitatea prezenței sunt predictori constanți ai schimbării, indiferent de orientarea teoretică (Norcross & Wampold, 2011).

Pentru psihologul debutant, această realitate poate deveni destabilizatoare. Pe de o parte, există presiunea de a „ști”, de a aplica corect tehnici, de a respecta protocoale. Pe de altă parte, apare rapid conștientizarea faptului că oamenii nu vin în cabinet ca niște cazuri teoretice, ci cu povești, emoții, ambivalențe și așteptări care nu se aliniază întotdeauna manualelor. Această discrepanță, între formarea formală și realitatea relațională, este una dintre primele provocări identitare ale profesiei.

Literatura despre dezvoltarea profesională în psihologie descrie acest stadiu ca fiind caracterizat de incertitudine și auto-monitorizare intensă. Skovholt și Rønnestad (2003) arată că practicienii aflați la început de drum tind să fie foarte concentrați pe propria performanță, pe „a face lucrurile corect”, uneori în detrimentul prezenței relaționale. Această focalizare nu este un eșec, ci o etapă firească în procesul de profesionalizare. Identitatea profesională nu se construiește prin certitudine, ci prin confruntarea repetată cu limitele proprii.

Un alt element central în această etapă este negocierea rolului. Ce înseamnă, concret, să fii psiholog? Expert? Ghid? Specialist neutru? Partener de reflecție? Răspunsurile nu sunt univoce și nici nu ar trebui să fie. Modelele contemporane de psihoterapie subliniază tot mai clar faptul că relația nu este un simplu „vehicul” pentru tehnică, ci un proces activ de co-construcție (Safran & Muran, 2000). Pentru psihologul debutant, această idee poate intra în conflict cu așteptarea de a deține controlul sau răspunsurile corecte.

Carl Rogers a formulat încă din anii ’50 ideea că autenticitatea, acceptarea pozitivă necondiționată și empatia sunt condiții necesare pentru schimbare (Rogers, 1957). Deși aceste concepte sunt bine cunoscute și frecvent invocate, integrarea lor reală în practica timpurie nu este deloc simplă. A fi autentic nu înseamnă a renunța la rolul profesional, ci a-l locui într-un mod congruent. Pentru psihologul debutant, acest lucru presupune un proces de ajustare fină: cum rămâi uman fără a deveni informal, cum ești empatic fără a te pierde în povestea celuilalt, cum păstrezi limite fără a deveni distant.

Identitatea profesională se construiește și prin oglindire. Supervizarea joacă un rol esențial în această etapă, nu doar ca spațiu de corecție tehnică, ci ca loc de reflecție asupra propriei poziționări. Studiile arată că supervizarea eficientă sprijină integrarea rolului profesional și reduce anxietatea specifică începutului de carieră (Falender & Shafranske, 2004). Prin supervizare, psihologul debutant învață că îndoiala nu este un semn de incompetență, ci un indicator al responsabilității profesionale.

Un risc frecvent în această etapă este rigidizarea. În încercarea de a se proteja de nesiguranță, unii practicieni pot adopta o atitudine excesiv de tehnică, ascunzându-se în spatele teoriilor sau al instrumentelor. Alții, dimpotrivă, pot supralicita dimensiunea relațională, în detrimentul cadrului profesional. Niciuna dintre aceste extreme nu susține o identitate profesională solidă. Literatura contemporană sugerează că maturizarea profesională presupune integrarea flexibilă a ambelor dimensiuni: știință și relație, structură și adaptabilitate (Gelso & Hayes, 2007).

În contextul românesc actual, această negociere identitară este influențată și de factori externi: statutul profesiei, așteptările sociale, confuzia dintre rolurile psihologului, consilierului și psihoterapeutului. Psihologul debutant se află adesea într-un spațiu ambiguu, în care trebuie să își definească nu doar competențele, ci și limitele, poziționarea publică și sensul propriei practici. Acest proces nu este doar profesional, ci și existențial.

A deveni psiholog înseamnă, în cele din urmă, a accepta că identitatea profesională nu este un produs finit. Este un proces deschis, care se rafinează prin experiență, reflecție și relație. Între formarea științifică și întâlnirea umană nu există o opoziție reală, ci o tensiune creativă. Psihologul debutant nu trebuie să aleagă între a fi expert și a fi uman. Provocarea este să le integreze, treptat, într-o prezență profesională coerentă.

Poate că adevărata maturizare profesională începe în momentul în care psihologul își permite să nu știe totul, dar să rămână responsabil. Să fie uman, dar fără a renunța la rigoare. În acest spațiu intermediar se construiește, încet, identitatea psihologului.

Referințe

Falender, C. A., & Shafranske, E. P. (2004). Clinical supervision: A competency-based approach. American Psychological Association. https://doi.org/10.1037/10806-000

Gelso, C. J., & Hayes, J. A. (2007). Countertransference and the therapist’s inner experience: Perils and possibilities. Lawrence Erlbaum Associates Publishers.

Norcross, J. C., & Wampold, B. E. (2011). Evidence-based therapy relationships: Research conclusions and clinical practices. Psychotherapy, 48(1), 98–102. https://doi.org/10.1037/a0022161

Rogers, C. R. (1957). The necessary and sufficient conditions of therapeutic personality change. Journal of Consulting Psychology, 21(2), 95–103. https://doi.org/10.1037/h0045357

Safran, J. D., & Muran, J. C. (2000). Negotiating the therapeutic alliance: A relational treatment guide. Guilford Press.

Skovholt, T. M., & Rønnestad, M. H. (2003). Struggles of the novice counselor and therapist. Journal of Career Development, 30(1), 45–58. https://doi.org/10.1023/A:1025125624919